În urmă cu 4 ani, publicam pe Facebook poza de mai sus, constatând cu amărăciune cât de jos ne-au coborât standardele. Mai exact, niște muncitorii au “uitat” un butoi metalic pe care-l folosiseră pentru a topi în el smoala necesară în timpul lucrărilor de reparații de pe stradă. Lumea nu doar că nu bombănea din cauza nesimțirii acelor muncitori neatenți, ci chiar aprecia efectul acelei delăsări.
Vecinii mei nu doar că nu erau deranjați de acest obiect mizerabil, ci chiar îi apreciau prezența. Când ieșeam să iau ceva de la magazin, mereu erau 3-4 adunați în jurul butoiului, jucând cărți, fumând o țigară, mâncând semințe sau trăgând de câte-o bere. Nu făceau gălăgie, nu lăsau mizerie în urma lor și dacă unul totuși uita ceva, următorii se ocupau să curețe. Cumva, ajunseseră să aprecieze prezența acelui obiect mizerabil pentru că le dădea posibilitatea să se întâlnească la aer liber cu vecinii lor pentru a sta de vorbă și a se relaxa.
Așa am ajuns să constat cât de mare este setea de comunitate din orașul nostru. Mai tot spațiul care odată fusese public a ajuns să fie ori construit, ori ocupat de mașini. Când nu s-a întâmplat asta, a fost făcut inaccesibil. Implicit, am fost împinși să trăim doar în casele noastre. Cred că acesta este și motivul pentru care mai toți caută să fugă din oraș atunci când vine sfârșitul de săptămână și de ce toată lumea caută să se mute la casă.
Când eram copil, mai toate blocurile aveau puse câte două bănci la intrarea în scara blocului. Administrația locală le-a desființate pentru a evita discuțiile despre curățenie și gălăgie. Normal, e mai ușor de gestionat o situație în care nimic nu se întâmplă – nimeni nu trebuie să dea cu mătura, nu trebuie negociat cu vecinii mai puțin civilizați care nu înțeleg să-și limiteze zgomotul la un nivel rezonabil sau cu cei care cred că trebuie să auzi musca de la 20 de metri distanță; nu mai trebuie să facem nimic. Funcționează pe moment, dar în timp ajungem să nu ne mai salutăm cu vecinii de bloc pentru că nu-i mai recunoaștem. Și așa ajungem să ne refugiem în puținele locuri care mai sunt amenajate cu gândul la nevoia de comunitate – mallurile Begăi, câteva parcuri și zona Cetate (mulțumim pe această cale administrației Ciuhandu pentru poate singurul mare proiect cu adevărat gândit pentru oameni!).
Și dacă tot am amintit de perioada copilăriei mele, nu pot să nu atrag atenția că opțiunile de joacă afară pe care le au copii de azi sunt mult mai reduse decât cele pe care le aveam eu la vârsta lor (sunt născut în 1987). Am făcut un snapshot ca să explic mai clar.
Când eram copil, spațiul încadrat cu roșu era principala mea zonă de joacă. Un spațiu generos, de câteva mii de metri pătrați. Acolo (și în grădinile din jur) jucam fotbal, tenis cu piciorul, scunsa, 7 pietre ș.a.. Nu erau decât două-trei mașini parcate în tot acel spațiu. Restul erau pentru noi, copiii.
Pe una dintre părți, zona era delimitată de apariția unor garaje, dar nu ne deranjau. Uneori le foloseam în jocurile noastre. Practic, aveam o delimitare a acelui loc de un al II-lea loc de joacă – zona încadrată cu albastru. Acolo erau niște grămezi de pământ, probabil rămase de la săpăturile perioadei în care s-au construit blocurile din preajmă. Noi îi spuneam “la munte” sau “la muntele mic”. Pe el ne jucam cu cornete și iarna ne dădeam cu sania.
Exista și „la muntele mare” – zona încadrată cu verde. Îi spuneam “muntele mare” pentru că era mai abrupt. Și mai aveam și “la magazinul din câmp” – zona galbenă – un spațiu întins și plat pe care jucam fotbal. Toată zona delimitată de cele 4 străzi – Lalelelor, Viorelelor, Ovidiu, Eugen Pop – era zona în care seara ne jucam „Hoții și polițaii”. Totalul este impresionant, atât ca metri pătrați cât și ca variație disponibilă.
Între timp, au apărut o grămadă de mașini „în parcare” (zona roșie), au fost construite rândurile 2 și 3 de garaje și o fabrică de termopane pe fostul “munte mic”. “Magazinul din câmp” a fost demolat, iar întreaga zonă galbenă e o parcare improvizată pe noroi. Unii vecinii adulți s-au bucurat din două motive – nu mai aveau parte de zgomotul produs de copii în spatele blocului, plus că aveau și unde să-și țină mașinile sau murăturile. Singurii care au avut de pierdut au fost copiii – ei au fost evacuați. Cei mai mari am început să ne jucăm în alte zone, iar cei mai mici s-au refugiat în case. Așa au dispărut spațiile de joacă pentru copii din cartier – de la un spațiu de 30-40 de mii de metri pătrați pe care-i aveam eu în copilărie, la cei 10-15 mp ai camerelor proprii ale celor născuți 6-7 ani mai târziu.
În condițiile acestea, nu e de mirare că azi copiii “vor doar să se joace pe PlayStation, calculator sau tabletă” sau că “nu mai știu să socializeze”? Unde să învețe să socializeze? Și ce altceva să facă pentru a se distra? Câți dintre noi ne jucam cu ecuații cu două necunoscute sau citindu-l pe Jules Verne? Câte dintre prieteniile noastre au început la locul de joacă și câte la ora de fizică?
După 20 de ani în această situație, cred că a venit timpul să înțelegem că orașul există pentru oameni, nu pentru mașini.